Book review: Isabel Allende’s The island beneath the sea / Insula de sub mare

la-isla-bajo-el-mar1

Every time I start a new novel by Isabel Allende, I expect to enter an unknown new world, a thousand miles and years away, which excites and captivates me, which will keep me hooked and barely breathing. She’s a storyteller as I imagine Scheherazade would be, with the extraordinary ability to charm with a “simple” story.

Once again, I was not disappointed…“My book of the month March” (a prestigious award that awards occasionally books by precise, objective and professional standards – that is books that I simply loved ;)) is ” Isla Bajo El Mar “(“The Island under the sea “) written by Isabel Allende.

The novel follows Zarité’s destiny (Tété for those who do not know her soul), that even if born slave, has the grain of freedom deeply ingrained. Her life begins on the island of Saint-Domingue (French colony you today is known as Haiti – which was the first black republic) and then the destiny will bring her to New Orleans (another French colony that Napoleon will sell Americans for close to nothing).

But I will not tell you too more- better not to spoil your pleasure, but I will speak some more on the main subject of the book (in my opinion) – slavery. The total lack of freedom, the power the masters had on the beings they owned, the atrocities committed in the name of productivity and superiority of white people, the feigned and opportunistic ignorance the masters use to justify themselves revolted me.

The “recruitments” are made in Africa by unscrupulous slave hunters and those who manage to reach the island (for a large majority dies on the way), end up living in hell. The motto of  “Santo Domingo” is well expressed by one of the characters, Prosper Cambray (Zarité’s master plantation manager): make them work until you destroy their soul and will, because it’s cheaper to replace a dead slave after the cost of purchase was amortized, rather than treat them human.

„quebrarles el alma y la vonluntad”, „es mas rentable reemplazar a los esclavos que tratarlos con considercíon; una vez amortizado su costo convenía explotarlos a murte y luego comprar otros más jóvenes y fuertes.”

The free people on the island are representatives of the society to which they belong. And by that I mean that they are neither more courageous nor more coward than most of the inhabitants and generally adapt to their environment (adaptation does not absolve them, on the contrary). It’s a cursed island where most hate living but who indulge willingly (to increase their personal wealth) or survive (because they have nowhere or just can’t). Normality is abnormal: a poisoned atmosphere of fear and desire for revenge:

„qué diablos significaba normalidad: blancos y negros, libres y esclavos, todos vivían enfermos de miedo.”

Slaves work from morning till night, punishments are generally undeserved and inhuman, the whipping is seldom random (not even pregnant women weren’t spared – they dug a hole for their belly) and the owners have absolute power on their “belongings” (the children can be sold without mercy for their mother that, if tried resisting, would be punished severely). Hypocrisy is fierce: dames of high society, which would have fainted at the sight of a cockroach, comment in detail, at tea time, the torture the slaves were subjected to (and that those ladies witnessed).

„…las mismas (damas) que desfallecián ante un alacrán o el olor de la mierda, no se perdían les suplicios (de esclavos) y después lo comentaban entre vasos de refrescos y pasteles”

I think I could go on for pages about this hell on earth that we, humans, with our greed, created and that finally fell apart in a bloodbath. But “more is less”. Just a last word: although I do not know what part of the book is fiction and what has historic truth, it seems real, and that’s the most important in the end. In addition, slavery is not, unfortunately, a subject to discuss about only in the past tense. So I believe that such a book should and needs to be read.

 

 

De fiecare dată când încep un roman de Isabel Allende, mă aştept să pătrund într-o lume necunoscută, la o mie de leghe si de ani de a mea, ce mă încântă, mă captivează şi mă ţine cu sufletul la gură. E o povestitoare aşa cum îmi imaginez că ar fi Şeherazada, capabilă să farmece cu o “simplă” poveste. 

Nici de această dată nu am fost dezamăgită: „Cartea lunii martie” (un premiu prestigios acordat din când în când cărţilor după reguli precise, obiective şi profesionale…a se citi cărţi ce mi-au plăcut pur si simplu 😉 ) este “La isla bajo el mar” („Insula de sub mare”) scrisă de Isabel Allende.

Romanul urmăreşte destinul lui Zarite (Tété pentru cei ce nu ii cunosc sufletul), născută sclavă însă ce are de la naştere în suflet dorinţa de libertate. Viaţa ei începe pe insula Saint-Domingue (colonie franceză ce vă este azi cunoscută sub numele de Haiti – ce a fost prima republică a negrilor), iar destinul o va purta apoi în New Orleans (tot colonie franceză, pe care Napoleon o va vinde americanilor pentru o nimica toată).

Insă nu am să vă povestesc prea mult pentru a nu vă strica din plăcerea, ci am să vă vorbesc despre subiectul principal al cărţii (din punctul meu de vedere) – sclavagismul. Despre lipsa totală de libertate, puterea stăpânilor de a face ce vor cu fiinţele pe care le deţin, atrocităţile făcute în numele productivităţii şi a superiorităţii albilor, ignoranţa prefăcută şi oportunistă a stăpânilor ce m-au revoltat.

„Recrutările” sunt făcute în Africa de către vânători de sclavi fără scrupule si conştiinţă, iar cei ce reuşesc să ajungă pe insulă (căci o mare majoritate mor pe drum), trăiesc un infern. Motto-ul pe „Sainte-Domingue” este bine formulat de unul din personaje, Prospet Cambray (administratorul plantaţiei stăpânului lui Zarité): munceşte-i până le distrugi sufletul şi voinţa, căci e mai rentabil să înlocuieşti un sclav mort după ce costul de cumpărare a fost amortizat, decât să îi tratezi uman.

„quebrarles el alma y la vonluntad”, „es mas rentable reemplazar a los esclavos que tratarlos con considercíon; una vez amortizado su costo convenía explotarlos a murte y luego comprar otros más jóvenes y fuertes.”

Oamenii liberi de pe insula sunt exponenţi ai societăţii din care fac parte. Si prin asta vreau să zic că nu sunt nici mai curajoşi sau nici mai laşi decât majoritatea şi în general se adaptează la mediul în care trăiesc (adaptare ce nu îi absolveşte de vină, ci din contră). E o insulă blestemată unde majoritatea detestă să trăiască însă în care se complac de voie (pentru a-şi mări averile personale) sau supravieţuiesc de nevoie (pentru că nu au unde sau cum să plece). Normalitatea atmosferei e una înveninată de frică şi dorinţă de răzbunare:

„qué diablos significaba normalidad: blancos y negros, libres y esclavos, todos vivían enfermos de miedo.”

Sclavii muncesc de dimineaţă până seara, pedepsele sunt inumane, în general nemeritate, biciuirile aleatorii (chiar şi femeile însărcinate erau biciuite – săpau o groapa pentru burta acestora), iar stăpânii dispun de drepturi depline asupra „proprietăţilor” lor (până şi copiii pot fi vânduţi fără milă pentru mama lor care, dacă s-ar împotrivi câtuşi de puţin, ar fi biciuită). Ipocrizia e feroce: damele din înalta societate, ce ar fi leşinat la vederea unui gândac, comentează cu lux de amănunte, la ora ceaiului, torturile la care erau supuşi sclavii (şi la care asistaseră).

 „…las mismas (damas) que desfallecián ante un alacrán o el olor de la mierda, no se perdían les suplicios (de esclavos) y                 después lo comentaban entre vasos de refrescos y pasteles”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s